|
Descoperim, in"Aceastã Lehamite", actualitatea noastrã cea de toate zilele, pusã în paginã cu acea furie a firescului proprie lui Mircea Daneliuc, dar mai descoperim ºi un nimb de fantastic, ºi o neaºteptatã irizaþie suav-poeticã. La fiecare film am încercat sã povestesc altfel, sã nu repet mijloacele" spunea Daneliuc, într-un interviu. ªi, într-adevãr, urmãrindu-i filmografia - unitarã, de autor, 11 filme (din care 5 de actualitate) dispuse într-un traseu abrupt - vom constata cã Daneliuc a ºtiut sã fie, de fiecare datã, nou ºi imprevizibil, consecvent în refuzul de a se cantona într-o manierã.
Punctul de la care a pornit ideea scenariului: un fapt divers, apãrut în ziare, petrecut în Germania. Vreme de 14 sãptãmîni, într-un spital, corpul unei femei însãrcinate, intratã în moarte clinicã, a fost conectat la aparate sofisticate, þinut artificial în viaþã, pentru ca fãtul, care a spravieþuit mamei, sã se poatã dezvolta în continuare, sã poatã fi dus pînã la ora unei posibile „naºteri". Regizorul se (ºi ne) întreabã cum ar arãta un asemenea nobil experiment transplantat în spaþiul autohton, într-un spital sãrãcãcios, dotat cu un unic (la propriu) bloc de reanimare ºi acela hodorogit, un spaþiu în care nu e loc pentru nobile fantasme, ºi în care orice elan „în slujba ºtiinþei e condamnat sã eºueze în neputinþã ºi grotesc. |
